Totalul afișărilor de pagină

vineri, 22 martie 2013

Bisericile în negura timpului

Biserica de la Mărişelu

O comunitate de oameni aşezaţi, ce au o rânduială de viaţă, cu siguranţă că au şi un guvernator suprem a acestor rânduieli, ce nu poate fi altul decât Dumnezeu. Iar dacă actele vremii ne dovedesc faptul că atestarea documentară a satului este anul 1243, în acte, căci în realitate e mai dinainte, cu siguranţă tot de atunci putem vorbi şi despre un lăcaş de închinare în care poporul să-şi găsească la zi de sărbătoare alinarea.
În anul 1332 apare vehiculat în acte un preot paroh de la Mărişelu ce trebuia să plătească anumite dijme, deci prin urmare ştim sigur că exista biserică fiindcă preotul slujea aici.
Aflăm apoi că în anul 1334 aici era comunitate săsească ce avea un preot, deci avea şi biserică. În anul 1414, regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei a hotărât ca în satele din districtul Bistriţei să se poată muta orice om liber. Acel cetăţean ce ocupa un loc pustiu era scutit prin decret timp de trei ani de a plăti dări statului, iar acela care îşi clădea şi o casă era scutit timp de şase ani[1].
În anul 1529, cetatea Bistriţei împreună cu cele cincizeci de sate din jur, printre care şi Mărişelu, trec în stăpânirea domnului Moldovei Petru Rareş. La moartea sa posesiunile cu tot ce aveau sunt moştenite de fiul său Iliaş Rareş. Datorită faptului că saşii nu se prea învoiau cu românii, domnul ia măsuri represive împotriva lor. Cu acest prilej se pomeneşte de preoţii saşi şi biserica lor[2].
Preoţii saşi dar şi comunitatea în sine va părăsi Mărişelul pentru totdeauna în anul 1603 sau 1604. Acest lucru îl aflăm în mod lămurit de la nişte evidenţe de cult săsesc în care se spune : „Din acel timp a încetat această parohie (săsească), fiindcă satul a fost ocupat de valahi (români)[3]. Odată cu plecarea saşilor, localitatea Mărişelu va trece de sub jurisdicţia districtului de Bistriţa sub jurisdicţia districtului de Năsăud. Astfel că românii trăitori pe aceste meleaguri nu-şi uită credinţa drept măritoare ortodoxă şi astfel în anul 1611 construiesc o biserică de lemn, ce se afla aproximativ în dreptul fostei biserici luterane, peste râul Şieu. Biserica a fost construită de săteni, iar pământul pentru amplasarea ei îl primesc de la „guberniul Transilvaniei” (guvernatorul Transilvaniei)[4].
În urma trecerii forţate şi mişeleşti a românilor din Transilvania la catolicism, nu vor scăpa nici românii de aici şi astfel fosta parohie ortodoxă va deveni catolică, cu toate averile şi imobilele ei. Cu toate acestea însă, nuşfelenii vor primi foarte greu această trecere existând familii care au refuzat complet acest mod mişelesc. Astfel satul se va împărţi în două : o parte ce au trecut forţaţi de împrejurări şi o altă parte ce au preferat să piardă totul dar credinţa ba. Arhivele ne consemnează că aşa stând lucrurile mai tot timpul se creau stări tensionate între ei, culminând cu ziua de bobotează a anului 1761, când ortodocşii reintră prin forţă în biserică. Fiind însă mult mai puţini decât ceilalţi, care de altfel aveau de partea lor şi autoritatea imperială, nu reuşesc să păstreze posesia bisericii.
Istoricul Costin Feneşan, într-o lucrare a sa intitulată „Izvoare de demografie istorică”, făcând un studiu asupra bisericilor de pe valea Şieului arată că în anul 1762 „Mărişelu înregistra o biserică aparţinând comunităţii greco – catolice şi o casă parohială”[5].
Pe la anul 1770, parohia Mărişelu apare în acte prin construcţia unei biserici din lemn, ce primeşte ocrotitori pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Construcţia era din lemn de stejar dăltuit şi lucrat manual. Actuala biserică păstrează câteva din acele grinzi, ca mărturie peste veacuri. Probabil că la biserica cea nouă, care se află azi, au fost folosite anumite materiale din cea veche şi din acest motiv avem acele grinzi încastrate aici.
De asemenea aflăm că locotenentul Vasile Vărărean , care se afla în Mărişelu în calitate de comandant al companiei a – II – a a Regimentului II Grăniceresc şi care de altfel cuprindea comunele Budacu de Jos, Mărişelu, Şieuţ, Ragla şi Sântioana a construit în biserica veche
pe banii săi proprii podul bisericii din care să cânte corul şi în care să stea copiii ce vor veni la biserică[6]. Tot din acelaşi izvor mai aflăm faptul că biserica era zugrăvită pe pânză, cu vopsea de plante. Încă se mai păstrează în biserică o icoană foarte veche pe pânză şi una pe lemn.
Un odor de mare preţ de altfel al bisericii celei vechi îl reprezintă şi clopotul cel mic ce stă mărturie peste veacuri, în turla actualei biserici, purtând pe el înscripţionat anul Domnului 1558. Probabil biserica actuală este a treia sau poate a patra locaţie a sa. Câte duminici oare vor fi chemaţi creştinii acestor locuri la rugăciune, dar de câte ori oare vor fi însoţiţi creştinii cerniţi de durere în pierderea celor dragi?
După aproximativ 122 de ani de la construcţia bisericii, probabil din cauza faptului că numărul credincioşilor a crescut, la anul 1892 se va construi actuala biserică ce va purta acelaşi hram al Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil[7]. De altfel la sfârşitul sec. al – XIX – lea, din cele nouă parohii ce intrau în cuprinsul Protopopiatului Budacu Român, protopopiat din care făcea parte şi parohia Mărişelu, şase din ele beneficiau de construcţie din material solid, fiind zidite, iar trei erau din lemn. Dintre acestea din urmă, Mărişelul şi Gledinul beneficiau de construcţii noi de lemn[8].
Actuala biserică, fiind construită din lemn de stejar cu fundament de piatră, a fost adus spre a o construi vestitul lemnar din acele timpuri Ferdinantu Ioanuţieş Marcu din localitatea Deda judeţul Mureş. Ca ajutor de nădejde maestru îşi va aduce şi ucenicul, pe propriul său fiu Toma Marcu şi împreună vor ridica Sfântul lăcaş[9]. Sătenii mai în etate îşi amintesc din poveştile moşilor şi a părinţilor lor că : „ meseriaşu era un om tare priceput. O lucrat ne poveste moşu tare bine şi tot o fo numa din săcure făcut. O luat grinzâle alea mai bune din aialaltă beserică şi aşe le-o făcut de so potrivit. Mare meşter o fo. Da şi în turn o folosât numa cuie de lemn şi amu să pot vide”[10].
Construcţia bisericii se pare că a durat aproximativ un an, fiind gata în 1893. După alte surse se vehiculează chiar 1894[11], în timpul preotului Ioan Pop.
Aşa cum era şi firesc a mai suferit de-a lungul timpului diverse reparaţii. Astfel, în anul 1944 în urma bombardamentelor celui de-al doilea război mondial, a fost distrus parţial peretele dinspre nord, prilej cu care enoriaşii au reparat-o în acelaşi an. Tot atunci pereţii interiori au fost căptuşiţi cu scândură peste care a fost trasă pânză.
Anul 1966 a fost anul în care se execută pe acea pânză lipită prima pictură bizantină de către zugravul Valoşnyai Albert din oraşul Dej[12].Începând cu anul 1987, se vor executa lucrări de reacoperire, atunci înlocuindu-se tot acoperişul cu tablă zincată, care dăinuie până azi.
Un lucru este de asemenea de remarcat, faptul că din anul 1892 sau 1893, biserica a avut doar un singur clopot, acela al bisericilor vechi, de la 1558, făcând parcă punte peste veşnicie. Biserica cea nouă impunătoare fiind, cu vârful săgeată spre cer, ce parcă străpunge zările făcând cale deschisă spre zorii veşniciei, avea de acum nevoie de alte clopote mai impunătoare. Astfel, credincioşii se readună în jurul mamei lor şi la 10 septembrie 1920 înzestrează mireasa lui Hristos cu trei clopote noi, tocmai de la Bucureşti.
Pe clopotul cel mare se pot citi gravate cuvintele : „Uzina Nicolae Ionescu Bucureşti” , „Aceste clopote au fost cumpărate de către credincioşii din comuna Nuşfalău, în anul 1920, septembrie10”. Din acel moment, copotele cele noi cheamă pe nuşfeleni în fiece zi de sărbătoare şi duminică, în glasul lor auzindu-se parcă tainic cuvintele :
„Veniţi creştini la rugăciune
În casa Tatălui Preasfânt,
Veniţi creştini plecaţi genunchii,
Şi fruntea voastră la pământ.”
Pentru că vechea pictură era deja înnegrită de fumul lumânărilor, după 38 de ani, în 2004 credincioşii mânaţi de preotul paroh Dumitru Moldovan vor înveşmânta biserica cu pictură nouă, în tehnica tempera de către pictorul bisericesc Ţîra Aurel din Bistriţa.
În anul 2006 a fost înzestrată biserica şi cu mobilier nou, executat de către sculptorul Adrian Leşan din Bistriţa. Şi toate acestea au fost desăvârşite în toamna anului 2006, când în mijlocul bunilor credincioşi s-a aflat Înalt Prea Sfinţitul Irineu , actualmente arhiepiscop de Alba – Iulia.
Clopotele din turla bisericii şi-au făcut iar datoria, îar în dimineaţa zilei de 8 octombrie 2006, în mod solemn se puteau auzi rostite memorabilele cuvinte ale pisaniei, ce azi străjuiesc intrarea în sfântul lăcaş : „Ziditu-sa acest sfânt lăcaş prin voia lui Dumnezeu, spre folosul mântuirii credincioşilor din parohia Ortodoxă Română Mărişelu, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, prin contribuţia benevolă a credincioşilor, în anul Domnului 1892, de către meşterul Marcu Ioanuţiu şi fiul său Toma din Deda, sub îndrumarea preotului paroh Mihăilă Pop. În decursul anilor, datorită deteriorărilor, s-au făcut mai multe lucrări atât în interior, cât şi la exterior. În anul 1966 pereţii interiori ai bisericii au fost lipiţi cu pânză pe care s-a executat tapet şi parţial tablouri biblice de către zugravul Valoşnyai Albert din Dej, în timpul preotului paroh Thira Viorel. În perioada 2004 – 2006, s-a realizat pictura în tehnica „tempera grasă” cu multă dăruire de către pictorul Ţîra Aurel din Bistriţa, ajutat de Pantea Dinu, în timpul păstoririi preotului paroh Dumitru Moldovan. Duminecă 8 octombrie 2006, lăcaşul a fost sfinţit de PS. Sa Dr. Irineu Pop Bistriţeanul al Clujului, însoţit de un mare sobor de preoţi.
Primeşte Doamne în cartea veşniciei Tale pe toţi ostenitorii şi donatorii acestui sfânt lăcaş, Mărişelu, 8 octombrie 2006.”
De asemenea nu au fost uitaţi aceia ce au trudit pentru realizarea acestor minunate lucruri, ctitorii, binefăcătorii şi coratorii bisericii, prinşi fiind într-un medalion de la intrare în sfânta biserică.
Revenind pentru câteva clipe în veşnicia începutului trebuie să amintim că bisericile aveau în jurul lor şi terenuri din care se întreţineau atât locaşul în sine cât şi slujitorul acestuia. Astfel unei biserici i se calcula bogăţia în terenurile deţinute. Documentele amintesc că la construcţia bisericii, credinciosul Luca Lup o înzestrează cu o livadă[13]. În anul 1733, biserica de la Mărişelu poseda zece cubuli de teren arabil (aproximativ 1,25 iugăre), şi fânaţ de şase care (aproximativ 3 iugăre)[14].
Prin decretul imperial din 9 septembrie 1743, împărăteasa Maria Tereza, stabilea ca preoţilor greco – catolici şi bisericilor lor să li se asigure pământ suficient pentru a-şi susţine traiul şi cultul, adică terenuri intravilane sau capeţii (o anumită cotă de cereale de la credincioşii proprii). Cum nobilii transilvăneni nu s-au grăbit a executa ordinul, împărăteasa dă un alt decret în 5 aprilie 1746 în acest sens. Guvernatorul Transilvaniei va pune decretul în aplicare dar cu totul denaturat, dând ordin să se pună în posesiune preoţii şi bisericile acolo unde există pământ din abundenţă.
Văzând că nici de această dată decretul nu a avut efectul scontat, dă un alt decret de această dată cu anumite sancţiuni asupra celor ce nu vor pune în aplicare hotărârea. Decretul a fost dat în 18 iulie 1747, fiind pus imediat în aplicare de guvernator, care trimite în toate satele comisari cu misiunea de a pune în posesie preoţii greco – catolici cât şi bisericile lor, şi a le da porţiuni canonice[15]. Ca urmare a acestui ulltim decret biserica şi respectiv parohia Mărişelu era posesoare a unui teren agricol de aproximativ 1,25 iugăre şi a unui fânaţ în suprafaţă de opt care.Mai târziu în timp, pe la 1854 parohia dispunea de o avere în bani de 165 de florini şi 20 creiţari, dintre care 40 de florini şi 20 creiţari în bani lichizi şi 125 de florini în obligaţiuni private[16].În anul 1947, proprietăţile bisericeşti erau formate din sesiunea bisericească veche, cu o suprafaţă de 7 iugăre teren arabil, fânaţ de 4 iugăre şi 1249 stânjeni, la care se mai adaugă terenurile primite la reformă de 5 iugăre şi 800 de stânjeni plus terenurile cantoriale (folosite de cantorul bisericii), ce aveau o suprafaţă de 3 iugăre teren arabil[17].
Chiar dacă în mare parte preotul întreţinea biserica şi familia sa din aceste pământuri, totuşi mai existau şi anumite sume de bani, e drept, minore din partea credincioşilor pentru susţinerea cultului şi a lăcaşului de rugăciune. Desigur aici trebuie să amintim că o parohie era cotată din punct de vedere financiar în raport de numărul credincioşior şi a proprietăţilor funciare deţinute.
Dacă am arătat fondul funciar, o să prezentăm şi numărul credincioşior după cum rezultă din anumite recensăminte realizate de-a lungul anilor, fie a persoanelor, fie a familiilor.
Astfel, comunitatea de la Mărişelu era formată în anul 1720 – 1721 din 371 de credincioşi, la anul 1733 din 66 de familii, la anul 1750 din 282 de credincioşi, iar la anul 1762, din 123 de familii greco – catolice româneşti[18]. Vedem că în decurs de 42 de ani satul şi comunitatea se mărise cu aproximativ 59 de familii, deşi la un moment dat numărul de persoane înregistra un anumit regres.
Vârful evoluţiei demografice a populaţiei din Mărişelu îl reprezintă anul 1870, an în care parohia, respectiv comunitatea număra 881 de persoane. Probabil această evoluţie a determinat pe strămoşi să zidească o biserică mult mai încăpătoare pe la anul 1892 decât cea zidită la 1770.
Mergând mai departe pe firul nevăzut dar simţit al anilor, putem afirma că această evoluţie se păstrează până în jurul anilor 1900 – 1901, iar de la această dată începe o pantă lină e adevărat a regresului. Anul 1970, găseşte aici un număr de 582[19] de persoane, dintre care tot atâtea au credinţa ortodoxă, prin revenirea lor la biserica mamă întâmplată la anul 1948 – 1949.Această involuţie se poate explica prin migrarea populaţiei tinere către oraşe, având desigur în vedere şi apropierea de acestea.
Căutând mai apoi facem referire la perioadele în care ne aflăm, situaţia este asemănătoare în sensul involuţiei. Cercetând arhivele comunale, constatăm cu o oarecare părere de rău faptul că involuţia e prezentă la nivelul întregii ţări, răsfrângându-se asupra fiecărei comunităţi în parte. Comunitatea de la Mărişelu număra în anul 2010 un număr de 447 de persoane[20], din care ortodoxe 442. Raportat la anul 1970, avem o involuţie de 135 creştini. Cu toate acestea însă, chiar dacă sunt din ce în ce mai puţini, credincioşii de la Mărişelu nu sunt cu nimic mai prejos decât înaintaşii lor, care au dăinuit această comunitate de creştini pe aceste minunate meleaguri, clădind în mijlocul lor acest odor binecuvântat, biserica.
La fel ca în vechime, şi azi umple biserica în duminici şi sărbători, clădindu-şi locaşuri cereşti prin rugă, milostenie şi dărnicie. Facă dar bunul Dumnezeu ca fiecare danie, fiecare lacrimă şi fiecare rugă să ajungă în cerurile cerurilor, iar de acolo Mirele Ceresc Hristos să-şi reverse râuri de binecuvântări nesfârşite peste mireasa sa, biserica, şi credincioşii vrednici.
b) Biserica de la Măgurele
Înfinţarea parohiei de la Măgurele nu o putem stabili cu exactitate în timp, însă trebuie să ne legăm vrând nevrând de anul 1319, anul atestării documentare a localităţii. Cu siguranţă că nu s-a întemeiat aşezarea fără ca să aibă în sânul ei un lăcaş de rugăciune. Arhivele şi documentele vremii nu pomenesc însă de un lăcaş de cult sigur decât de prin anul 1733. Probabil că nevoile liturgice erau satisfăcute doar la un lăcaş de închinare, având în vedere faptul că mai tot timpul a aparţinut administrativ de parohia Mărişelu. Preoţii slujitori ai Mărişelului deserveau nevoile spirituale şi ale credincioşilor de la Măgurele.
De-a lungul timpului, denumirea satului a suferit diverse forme lingvistice, însă cea care s-a păstrat în diverse documente este „Cucuteni pe Şieu”, provenind probabil de la faimoasa şi legendara cultură cucuteni.
În unele documente se arată faptul că satul Cucuteni pe Şieu, face parte din domeniile feudalilor de la Archiud şi Domneşti, spre deosebire de satele din jur, Mărişelu şi Sântioana, care pe la jumătatea sec. al – XVIII – lea au intrat în componenţa celor 44 de comune ce formează Regimentul II Grăniceresc cu sediul la Năsăud. În aceste condiţii satul Măgurele rămâne pe mai departe în satele de iobăgie, neputându-se bucura de privilegiile financiare şi administrative a satelor vecine[21]. În această stare de lucruri cu siguranţă că va fi fost foarte greu de a construi un lăcaş de cult. Apoi unde mai pui faptul că vorbim de o comunitate relativ mică ce nu avea cum efectiv în condiţiile acelea vitrege să-şi construiască biserică.
Primele informaţii scrise despre existenţa unui locaş de închinare la Măgurele, datează din jurul anului 1733, când surprinzător se vorbeşte despre o biserică şi chiar o casă parohială. Urmărind firul istoriei, ne întâmpină o nouă consemnare a anului 1760 – 1762, când ni se vorbeşte de aceeaşi biserică ce aparţinea cultului greco – catolic, prin trecerea forţată şi două case parohiale[22]. E greu totuşi de crezut că la acea vreme să fi existat două case parohiale, fiindcă nu-şi aveau justificarea logică. Pe de altă parte dacă cităm acelaşi izvor, aflăm că în anul 1760 erau aici înregistraţi doi preoţi greco – catolici. Nu ni se spune însă dacă erau localnici sau nu, nici dacă slujeau amândoi la aceeaşi biserică. Gândind logic, putem deduce faptul că uniţii aveau nevoie de preoţi care să cunoască limba poporului. În acest fel în unele sate erau şi creştini mai luminaţi ce cunoşteau carte. Astfel, în aceste condiţii cu voia lor erau hirotoniţi preoţi iar casele lor personale erau numite case parohiale asupra cărora rămâneau proprietari. În alte condiţii de altfel neputându-se explica negăsirea acestor case mai târziu pe firul istoric.
În anul 1896, din pricina înmulţirii credincioşilor, se începe construcţia altei biserici noi din lemn[23].După cele mai multe surse anul 1897 este dat an al începerii construcţiei bisericii de lemn cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil[24]. Se mai face pomenire şi de anul 1903, însă se referă cu siguranţă la casa parohială ce încă dăinuia la acea dată[25].
Cel mai de seamă şi în acelaşi timp real izvor este cu siguranţă dăltuirea făcută de însăşi mâna meşterului în grinda de la intrarea în sfântul lăcaş rămasă ca un testament veşnic peste arc de timp spre aducere aminte.
Dacă privim cu atenţie literele dăltuite cu mare măiestrie de autor, desluşim următorul text : „Aciastă sf beserică sau edificat prin mâna maestrului Ioanuţi Marcu şi cu fiul său Toma Marcu. A 1896”. Acest maestru lemnar este acelaşi meseriaş care în 1892 construieşte şi biserica de la Mărişelu. Iată de ce îndrăznesc să le numesc biserici surori şi la propriu şi la figurat, având aceeaşi mână binecuvântată ce le-a zidit. Biserica este construită din lemn de stejar, având temelie de
piatră zidită cu pământ. Prin poziţia în care este amplasată, ai impresia că stă pe un tron iar de acolo îşi cheamă supuşii în zi de aleasă sărbătoare pentru a le da sfat şi îndemn ceresc.
La fel ca şi la Mărişelu şi la Măgurele turla bisericii adăposteşte trei clopote de o armonie dumnezeiască ieşită din comun. Sunt executate la veritabila fabrică a lui Nicolae Ionescu de la Bucureşti, iar pe ele poartă gravat pentru eternitate cuvintele: „Aceste clopote s-au cumpărat de credincioşii din satul Cucuteni pe Şieu, în anul Domnului 1920”.
În decursul vremii biserica a suferit anumite reparaţii atât la interior cât şi la exterior. Spre exemplu în anul 1967 s-au făcut lucrări la exterior. S-a decopertat vechea tencuială şi s-a retencuit din nou după o prealabilă consolidare a lor. Tot acum se va acoperi turnul cu tablă precum şi întreg acoperişul. Odată cu electrificarea satelor a fost introdus curentul electric.
Cea mai amplă lucrare rămâne însă înzestrarea bisericii cu pictură, întâmplată între anii 1988 – 1989 de către acelaşi pictor Ţîra Aurel ce va picta şi la Mărişelu. Pictura este realizată în tehnica tempera grasă pe pânză. Culorile sunt plăcute şi predispun creştinul spre rugăciune şi contemplare divină. Toate acestea s-au făcut sub îndrumarea părintelui paroh Dumitru Moldovan.
Mare bucurie va fi trebuit să fie în sufletele credincioşilor la 11 octombrie 1992 când în mijlocul lor a poposit arhiereul dr. Irineu Pop Bistriţeanul, arhiereu vicar pe atunci al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, care a binecuvântat rodul vredniciei acestor credincioşi jertfelnici. Pisania ce stă de strajă la intrarea în sfântul lăcaş, îmbie pelerinul să-şi deschidă sufletul spre citirea dumnezeieştilor cuvinte: „Ziditu-sa acest sfânt lăcaş prin voia lui Dumnezeu spre folosul mântuirii credincioşilor din Parohia Ortodoxă Română Mărişelu, filia Măgurele cu contribuţia benevolă a credincioşilor începând cu anul 1896 şi terminându-se în anul 1903, de către meşterul Ioanuţiu Marcu şi fiul său Toma din Deda sub îndrumarea protopopului Ioan Pop, preot paroh.
În decursul anilor datorită deteriorărilor sfîntului lăcaş s-au făcut o serie de lucrări de întreţinere a tencuielilor atît în interior cît şi la exterior.
Începând cu anul 1977 a fost înlăturată toată tencuiala de la exterior consolidându-se pereţii şi primind o tencuială nouă, deasemeni învelirea cu tablă a turnului de la straşină în jos.
Cele mai mari reparaţii s-au făcut începând cu anul Domnului 1987 cu frumoasele scări din ciment care urcă la biserică şi pregătirea pereţilor pentru pictură în tehnica „tempera grasă” care a fost executată în perioada 1988 – 1989 de către pictorul bisericesc Ţîra Aurel, în timpul P. F. Dr. Iustin Moisescu, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, I. P. S. Teofil Herineanu, arh. V. F. şi Clujului, P. S. Episcop Vicar Iustinian Chira Maramureşanul şi a prot. de Bistriţa Simion Creţa.
Toate aceste lucrări s-au făcut sub îndrumarea preotului paroh Modovan Dumitru şi cu jertfelnicia bunilor credincioşi din Măgurele srijiniţi de Consiliul Parohial în frunte cu: Roşca T., Pop I., Barteş M., Roşca T., Barteş I., Ignat C., Bura V., Bura S., Barteş I., cantori Nicoară V. şi Barteş P., făt Barteş F.
S-a sfinţit acest sfînt lăcaş în anul Domnului 1992 octombrie 11 de către P. S. Episcop Irineu Bistriţeanul, vicarul Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, înconjurat de un mare sobor de preoţi şi fiind un număr mare de credincioşi.
Primeşte Doamne în cartea veşniciei Tale pe toţi ostenitorii şi donatorii a acestui sfînt lăcaş”.
Astăzi sfântul lăcaş este înzestrat cu podoabe alese, cu un iconostas deosebit şi veşminte lliturgice excepţionale. În anul 2009, odată cu venirea noului preot paroh, în persoana părintelui Aurelian Poptean s-a reconsolidat altarul, turnându-se pe piatră sub tălpile de sejar care în mare măsură primiseră umezeală.
Revenind la organizarea parohiei din vechime trebuie să spunem că la fel ca şi la Mărişelu, şi biserica de a Măgurele avea proprietăţi funciare din care să se întreţină. Proprietăţile erau formate în anul 1733 din teren arabil de circa 0,375 iugăre şi fânaţ de patru care, aproximativ 2 iugăre. În anul 1750 avea un teren intravilan, teren arabil şi fânaţ de şase care. Între anii 1760 – 1762 proprietăţile cresc şi astfel biserica avea teren arabil în suprafaţă de un iugăr şi fânaţ de zece care, aproximativ 5 iugăre[26].Mai recent, în 1947 proprietăţile erau formate din sesiunea bisericească (folosite de biserică pentru întreţinerea ei) cu o suprafaţă de 6 iugăre 947 stânjeni teren arabil, un iugăr şi 760 de sânjeni pădure, apoi sesiunea parohială (cuprindea locurile folosite de preot ca plată pentru serviciile liturgice), cu o întindere de opt iugăre şi 637 stânjeni pătraţi teren arabil, şapte iugăre şi 1193 stânjeni fânaţ,1440 stânjeni de pădure, 1322 stânjeni pătraţi de grădină, 1400 stânjeni pătraţi de păşune şi în fine sesiunea cantorială (locurile folosite de cântăreţul bisericesc pentru serviciile liturgice), cu o suprafaţă de opt iugăre şi 372 stânjeni pătraţi teren arabil şi 499 stânjeni pătraţi de grădină. De menţionat este faptul că biserica de la Măgurele are unele drepturi şi în pădurea şi păşunea urbarială[27].
Prezentăm anexat o filă a registrului de procese verbale urbariale din 1910, precum şi lista persoanelor ce fac parte din aceste posesiuni.
Vedem aşadar că satul Măgurele avea [28]destule proprietăţi şi Registrul de procese verbale urbariale din 1910 destul de însemnate ca suprafaţă, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem pe undeva că era în stare din acest punct de vedere să-şi aibă propriul preot. Poate cândva în neguri de vremi chiar aşa să fi fost, însă dacă ne raportăm la numărul credincioşilor vedem că erau rare cazurile în care sate cu 50 de creştini aveau preot propriu chiar dacă erau destul de bogate.
Uitându-ne în urmă statisticile arată spre exemplu în anul 1720 -1721 erau doar 70 de locuitori, iar în 1733 erau doar 20 de familii româneşti. Anul 1750 este anul în care probabil numărul de familii era acelaşi, dar se face puţină lumină, prin faptul că aflăm numărul credincioşilor din ele, care nu depăşea de 50 de persoane şi care în anul 1760 mai scad cu o familie, fiind doar 19 familii româneşti de cult greco – catolic. Trebuie înţelelegem faptul că atunci când spunem familii româneşti ne referim la toate familiile satului căci nu mai existau şi alte etnii.
Raportându-ne apoi la cifrele statistice a anilor 1870 – 1970, putem constata următoarele : în anul 1870 vieţuiau aici 295 de persoane toţi de religie greco – catolică, credincioşi ai bisericii. Vârful demografic îl ating în anul 1941, an în care s-au înregistrat 361 de credincioşi greco – catolici. Din acel moment a început o involuţie treptată a popuaţiei cu proporţii destul de mici până la anul 1970, când s-au înregistrat 353 de creştini ortodocşi de această dată, reveniţi la sânul bisericii mame în 1948[29].
Dacă e prezentăm evidenţele de azi a credincioşilor, începând cu anul 1970 ne confruntăm cu o scădere destul de mare a credincioşilor, din diverse motive : fie decesul secondat de lipsa naşterilor, ceea ce este un fenomen naţional, fie migrarea tinerilor înspre oraş în căutarea unor vremuri mai liniştite din punct de vedere financiar. În momentul de faţă avem un număr de 286 de persoane, dintre care 284 sunt creştini ortodocşi[30].
Credincioşii de la Măgurele de-a lungul vremii s-au dovedit a fi creştini vrednici, cu multă frică de Dumnezeu şi cumpătare, dar s-au dovedit a fi şi buni gospodari ce din prea plinul sufletelor lor au dăruit şi altora. Aşa se face că au ştiut ca nimeni aţii să-şi înfrumuseţeze odorul, biserica străbună, dar şi sufletul pentru veşnicie. Bisericuţa de pe deal poartă în ea doruri, draguri, dureri şi plângeri, dar şi alese şi nestemate bucurii. Facă dar Bunul Dumnezeu ca cei ce i-au trecut pragul raiului pământean să aibă parte şi de o fărâmă din cel ceresc.




[1] Emil Csallner, Fapte memorabile din ţinutul Nosen. O contribuţie la istoria oraşului, capitalului şi districtului Nosen, Bistriţa, 1941, p. 20.
[2] Vasile Bichigean, Din trecutul comunelor Nuşfalău (Mărişelu) şi Sântioana, în Arhiva Someşană nr. 7, Năsăud 1927, p. 81.
[3] Vasile Bichigean, Op. cit. p. 82.
[4] Virgil Şotropa, Contribuţii la istoria bisericească, în Arhhiva Someşană, nr. 21, Năsăud, 1937, p. 472.
[5] Costin Feneşan, Izvoare de demografie istorică, vol. I, Bucureşti, 1986,p. 370.
[6] Iuliu Moisil, Din trecutul comunei Nuşfalău (Mărişelu), în Arhiva Someşană, nr. 18, Năsăud, 1936, p. 465.
[7] Şematismele Episcopiei greco – catolice de Gherla, 1894, p. 104.
[8] Mirela Andrei, La graniţa imperiului. Vicariatul greco – catolic al Rodnei în a doua jumătate a sec. al – XIX – lea, Cluj – Napoca, 2006, p. 93.
[9] Protopopiatul Ortodox Român Bistriţa, Monografie – Album, Editura Karuna, Bistriţa, 2011, p. 122.
[10] Informaţie preluată de la Jelnean Vasile, clopotarul bisericii (83 de ani)
[11] Şematismele Episcopiei greco – catolice de Gherla din 1900, p. 125 şi din 1947, p. 63.
[12] Protopopiatul Ortodox Român Bistriţa, Monografie – Album, Editura Karuna, Bistriţa, 2011, p. 122.
[13] Virgil Şotropa, op. cit. p. 472.
[14] Costin Feneşan, op. cit. p. 100.
[15] Gazeta Transilvaniei, nr. 172 din 6/19 august 1902, p. 2. şi Greta Monica Miron, Biserica greco – catlică din comitatul Cluj în sec. al – XVIII – lea, Presa Universitară Clujană, 2007, p. 32 – 33.
[16] Mirela Andrei, op. cit. p. 376.
[17] Şematismele Eparhiei de Clluj – Gherla 1947, Cluj – Napoca, 1996, p. 64.
[18] Costin Feneşan, op. cit. p. 100, 288 şi 370.
[19] Pompei Boca şi Ion Moldovan, Populaţia Judeţului Bistriţa – Năsăud între anii 1870 – 1970, în File de istorie III, Bistriţa, 1974, p. 302 – 311.
[20] Primăria Comunei Mărişelu, Registrul aricol din 2010, vol. I, II şi III.
[21] Protopopiatul Ortodox Român, op. cit. p. 123.
[22] Costin Feneşan, op. cit. p. 136, 285 şi 334.
[23] D. J. B – N. A. N., Fond : Oficiul parohial greco – catolic Mărişelu, (1806 – 1950), dosar 7/ 1906 – 1910; 1941 – 1950, f. 10.
[24] Şematismele Episcopiei greco – catolice de Gherla din 1898, p. 106. , din 1900, p. 125. , din 1903, p. 108. , din 1906, p. 107. , din 1914, p. 132.
[25] Şematismus cleri dioecesis Szamosujvariensis graeci ritus catholicorum pro anno a Cristo Nato MDCCCCIII, Gherla, 1903, p. 108.
[26] Costin Feneşan, op. cit. p. 136, 285 şi 334
[27] Şematism, Eparhia de Cluj – Gherla 1947, Cluj – Napoca, 1996, p. 63.
[29] Pompei Boca şi Ion Moldovan, op. cit., p. 302 – 311.
[30] Primăria Comunei Mărişelu, Registrul agricol din 2010, vol. VI şi VII.